Oamenii vor să înțeleagă cât mai mult, să cunoască, să depășească mereu provocări, crezând că o cunoaștere mai profundă îi va ajuta implicit să fie fericiți.
Iubirea este demodată, luată chiar în derâdere, ca un codaș al clasei. Cine mai are nevoie de iubire când avem atât de multe min(ci)uni cu care să ne umplem viața?
Cu toate astea, dacă întrebi fiecare om care este nevoia lui profundă, vei ajunge invariabil la un răspuns comun: fericirea și iubirea.
Fericirea pură ajungi să o simți când nu (te) mai minți. Atunci când lași neadevărul să iasă din tine, iar golul rămas e umplut doar cu tine.
Nu îți poți schimba realitatea, nici corpul, nici persoana care te iubește sau cea pe care o iubești doar tu.
Dar poți schimba felul în care te uiți în oglindă. Există deja multă iubire în tine. Nu doar pentru cineva, ci pentru tot ce este în jur, pentru tine, mai ales. Nici o parte din tine nu vrea să suferi, nu vrea să fii privat de iubire.
Doar că, poate ție nu ți-a arătat nimeni cum să iubești până acum.
Ai avut mereu nevoie să auzi asta de la alții ca să știi cum este. Ai avut nevoie să îți arate ei cum se face, ca să poți simți. Ca primii pași pe care i-ai făcut, ținut de mâna părinților.
Dă drumul la mână acum. Pășește! Mergi! Aleargă! Obosește! Învinge!
Uită-te în oglindă și rostește cu tărie numele celui pe care îl iubești. Sau al celui care nu mai este lângă tine. Până la epuizare.
Acum, șterge orice nume și spune simplu: TE IUBESC. Privește-ți ochii care spun aceste vorbe pentru tine.
Lasă acest sunet să îți pătrundă ființa, să curgă pe față, să îți cuprindă corpul, să îți paralizeze mâinile și picioarele, să treacă prin inimă, până la ultimul atom.
Fericirea este pentru proști, mi-a spus cineva odată.
Dacă așa e, atunci, da, vreau să fiu un prost. Un prost care se acceptă, se iubește și care vede lumea cu ochii deschiși. Fără frică, fără dorința febrilă de validare, fără să aștepte să îi arate mereu altcineva calea spre fericire.
Vreau să fiu un prost care (se) iubește!
