S-a instalat nepoftită pe fotoliul meu turcoaz, sumbră, gri, țâfnoasă. Și-a trântit o geantă maro de piele lângă fotoliu. Ce combinație de c…t, gri cu maro, mi-am zis! Nu are nici pic de simț estetic. Și-a mai întins și picioarele pe măsuța mea de cafea. Ca fecioară obsedată de ordine și armonie gestul ăsta m-ar enerva cumplit, dar, în mod ciudat, nu am avut reacția de a-i da una peste picioare să și le țină unde se cuvine. Mă rog.
Țâfnoasă doamna, da, dar într-un fel tăcut, surd. Parcă vorbea ca peștii, mișca din gură dar nu o înțelegeam, nici pe buze nu-i puteam citi mare lucru. Se uita la mine atât de direct și sigur de parcă era îndreptățită să stea în acel loc. Avea un tupeu fantastic.
Oricum, mă uimeam că nu puteam să o poftesc afară. Se instalase așa bine, că nu știam cum să o abordez. Așa că am lăsat-o să stea acolo. Mă gândeam că se va plictisi la un moment dat și o să plece. Dar nu, ea continua să stea tolănită, ciufută și gri, pe fotoliul meu.
Într-o zi am realizat că doar eu puteam să văd acest musafir nepoftit. Cum mi-am dat seama? Păi, a venit fi-miu și s-a trântit pe fotoliu iar până să apuc să strig ”staaaaai, că o strivești pe doamna!” am înțeles că pentru el nu exista.
Buuun, mi-am zis. Am scăpat de o problemă. Nu am de ce să le spun altora de existența doamnei în gri. Nu știam cum să explic că pur și simplu nu o pot scoate afară din casă. Mi-era teamă că cei dragi din jurul meu mi-ar fi spus:
– Cum, tu care ești așa puternică și te mai pricepi și la oameni, nu poți să o poftești să plece?
Și am tăcut.
Însă prezența ei mă râcâia ca unghiile lungi ale învățătoarei plimbate pe tabla din școala primară. De ce venise la mine? De ce stă așa de mult? Îmi venea să-i zic: du-te dr…, dar mi-am adus aminte că eu nu înjur. Ar fi meritat însă.
Cu timpul mi-am dat seama că și eu devin tot mai gri. Mă obișnuisem cu prezența ei. Era ca în povestea cu hainele cele noi ale împăratului, credeam că sunt toată îmbrăcată în curcubeu aprins și când colo, gri, gri, gri. Ca să mă revolt, mi-am cumpărat o geantă frumoasă turcoaz.
– Sîc, sunt colorată!
Pfff, ca să vezi, acum realizez că și ea tot pe un fotoliu turcoaz stătea.
Începuse să mă irite. M-am enervat de-a binelea că nu-i dădeam de cap.
Și, dintr-o dată, m-am surprins urlând:
– Ce vreeeei de la mineeeeee?
Și pentru prima dată am înțeles clar și răspicat ce mi-a spus:
– Să fii și să trăiești ceea vrei să fii!
Buuum! Ca o cărămidă în cap mi-a venit asta.
– Păi sunt ce vreau să fiu, i-am zis firav.
– Nu ești, mi-a spus tunând!
– Sunt!
– Nu ești!
– Du-te dr…! Ah am uitat că eu nu înjur!
M-am lăsat moale pe covor, lângă fotoliul meu turcoaz (al ei de-o vreme) și mi-am repetat cu glas stins:
– Zici că nu sunt ce vreau să fiu! Dar eu știu cum vreau să fiu.
Și de ce nu sunt, m-am întrebat? Atunci mi-am ridicat ochii și am văzut-o pe ea, DEPRESIA, îmbrăcată în gri. Aaah, am înțeles acum: FRICA este gri, maro, neagră. Ea nu făcea altceva decât să imite frica mea și să stea așezată pe iluzia mea de viață colorată.
– Și dacă nu mi-ar fi frică, ce aș face, m-am întrebat?
Iar în acel moment au început să mi se desfășoare în fața ochilor toate proiectele amânate, inițiativele puse pe hold, limitele autoimpuse, frustrarea de a nu face ceea ce îmi doresc.
– Exact, asta aș face dacă nu mi-ar fi frică! Tot ce mi-am dorit și nu am făcut încă.
Și, ca prin minune, doamna, care până atunci stătuse luni de zile neclintită pe fotoliul meu, s-a ridicat, și-a luat geanta maro și s-a îndreptat către ușă.
A deschis ușa larg, a întors capul spre mine și cu o voce arogantă, dar și cu o urmă de zâmbet mi-a spus:
– Ai înțeles acum de ce am venit și ce ai de făcut! Cine nu-i gata, îl iau cu lopata.
Și, ca să fie nesuferită până la final, a ieșit trântind ușa.
Îmi venea să alerg după ea, să-i mulțumesc, deși fusese nasoală ca un coșmar. Nu mi-a plăcut deloc prezența ei, nu o să îmi fie dor de ea, dar știu că se va întoarce dacă mă voi abate de la MINE și de la drumul meu.”
___________
Într-o formă metaforică, am descris mai sus ceea ce am experimentat în ultimele luni. Este dificil pentru un profesionist în domeniul dezvoltării personale să recunoască această experiență pentru că toată lumea se așteaptă ca tu, specialistul, să fii perfect, fără pată.
Dar mă bucur că am înțeles pe propria-mi piele ce este depresia, căci despre ea am vorbit. Deși există zeci, sute de definiții ale depresiei, îmi este clar ce a fost ea pentru mine: un mesager care vine să îmi arate că nu trăiesc în armonie cu mine însămi și nu îmi trăiesc viața la potențialul meu maxim. Acest potențial nu este standardul și modelul altora, este ceea ce îmi doresc eu pentru mine.
”Depresia este strigătul corpului după un spirit liber”
Știam de ceva vreme ca e timpul să comunic ceea ce am dezvoltat profesional în ultimii ani. Știam că pot și vreau mai mult decât ”Academia de Feminitate” proiect pe care l-am creat și văzut mereu ca un brand mai puternic decât mine însămi.
Dar de astăzi, brandul sunt chiar eu: Violeta Moisă, Life and Relationship Coach. Mă voi ocupa de feminitate în continuare, dar și de masculinitate, de relații și de libertatea personală având în centru un individ liber, asumat și fără frică. Pentru asta mă pregătesc de ani buni și acestui demers mă voi dedica în continuare: să ajut oamenii să devină liberi și fără frică, să trăiască asumat și în armonie!
Să fiți iubiți,
Violeta
